Despărţire...

Şi uite aşa mă chinui să scriu acest blog, pentru că nu-mi găsesc cuvintele. De ce încerc să le găsesc? Mi-e frică să recunosc că simt o durere în piept, durere pe care nu am mai simţit-o de caţiva ani dar pe de altă parte ştiu că aşa este mai bine. Aş vrea să urlu, să plang, să sparg, dar nu o fac. Lacrimile pur şi simplu nu apar. M-am săturat să plang, aşa că nu o s-o mai fac. O să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat, că totul este ok, chiar dacă nu este. Nu, nu mă mint pe mine, ci doar încerc să trec peste într-o altă manieră.

Vorbeşte cu mine, nu aduce în discuţie ce s-a întâmplat, poate că aşa e mai bine, dar nu ar trebui să fugă de această situatie. Asta este vorbim, suntem prieteni şi cam atât.

Pe viitor o să mă concentrez pe şcoală, pe lista mea foarte lungă de cărţi, şi pe blog. Nu sunt tristă, doar puţin demoralizată.