Am alergat

Astăzi a fost o zi relativ perfectă. Totul a revenit la normal, am râs, am încercat să plang dar nu am reuşit, am văzut încă o dată câtă nesimţire şi prostie mă poate înconjura.

Am fost la teatru. Am redescoperit arta. M-am uitat la acei oameni, care au muncit enorm pentru o ora în care mulţi erau plictisiţi sau somnoroşi. Poate că nu am râs, dar apreciez efortul şi munca şi consider că este o artă să faci aşa ceva. După teatru m-am plimbat. Am ascultat melodia preferată, am încercat să plang, singura modalitate de a mă descărca, de a mă simţi liberă, nu mai funcţionează, deşi mintea îmi spune să plâng, că îmi face bine, sufletul spune că deja nu mai este nimic să merite lacrimile mele, că am plâns prea mult pentru lucruri neimportante, pentru lucruri care peste ani n-o să mai aibă nici-o relevanţă pentru mine. Cum lacrimile nu au venit, am ales altă cale: mi-am imaginat că toate problemele mă urmăresc şi am fugit de ele. Dacă m-a ajutat nu ştiu. Dar sunt un suflet mai liniştit acum.

 Ce am învăţat azi? Nimic nou, doar că lumea nu se opreşte in loc pentru durerea mea. Poza este luată de aici .